poppy season

Febrila membra a comunitatii virtuale, cum sunt- sau devin, simt nevoia sa scriu despre beneficiile acestui …stil de viata, pana la urma. Pentru ca nu ma pot abtine sa gandesc ca internetul este un stil de viata. Dare to say not….

Navighezi pe internet, fiind insa IN internet. Trimiti/ primesti mesaje DIN retea, DIN interiorul unui spatiu/timp caruia ii apartii impreuna cu celelalte milioane de, hai sa le spunem, utilizatori- desi as prefera un termen mai putin tehnic pentru oameni pe care ii percep ca membri ai unui grup din care fac parte la randul meu. Comunitatea asta virtuala, care, zau, nu vad de ce ne-ar dezumaniza cand ne aduce atat de aproape, in atat de multe moduri de neconceput in afara ei.

Sentimentul ca sunt conectata la lume, la ceilalti. Reflexul de a intra pe mess in secunda cand s-a deschis calculatorul. Cine ce a mai comentat pe blog. Cine a mai updatat cate ceva. O fuga pe youtube. Urmareste un link de pe un offline. Doua clickuri pentru stiri. Prietenii mei din IAPSS, din Sibiu, si de oriunde altundeva decat camera mea. Mii, mii, mii de site-uri de fotografie. A, bineinteles, mailul, regele mail.

Mi se intampla sa vreau sa fac o pauza. Sa nu dechid calculatorul pentru vreo cateva zile bune, ca sa parasesc senzatia atat de intensa si obositoare ca pe lume se intampla milioane de lucruri si se spun infinit de multe altele. Dar asta doar ca sa regasesc mai tarziu, cu familiaritate, lumea cea mare pe care o lasasem in urma si sa o iau de la capat cu click, blog, mail, mess.

A, ca nu sunt de acord cu excesele. Ca orice e prea mult, strica…Da, nu ii sprijin pe couch patatoes.  Internetul, asa cum il vad, e un mod de viata in interiorul unui mod de viata- virtualul ca prelungire, reflectare, suport al realului- cum altfel? Nu il vad ca pe o inlocuire a lumii reale, cu provocarile ei, ci ca pe o modalitate de a explora in continuare, infinit mai mult, de a fi in legatura cu oameni reali.

Incantator, delicios, superb sentiment, de a-l avea la indemana si de a te putea cufunda in pagini oricand vrei sa ajungi mai departe decat pot ajunge mainile tale.

Cam atat.

 Hail, to the virtual space, time, fun, feeling! 

Vara trecuta am apucat sa stau cateva zile bune in Roma,  la o conferinta IAPSS, inconjurata de romani ( a se citi aici locuitorii Romei…). Si pentru ca am avut cateva discutii in contradictoriu despre orasul meu ( in acest caz,  Bucuresti), am simtit nevoia sa il apar de toate acele izbucniri ale prietenilor mei italieni, sa ii iau partea si sa ii salvez onoarea si candoarea de oras gri, grotesc si, de ce nu, plin de farmec . Nu departe de asta erau sentimentele mele legate de a fi roman ( a se citi din
Romania- vreau diacritice aici), de a fi roman undeva departe si de a fi in unele momente in exil.  Uite ce am scris pe tren, pe drumul de intoarcere, putina terapie prin scris deci:

Mai, 2006

Iubesc Bucurestiul meu, orasul meu ranit si sufocant, caruia prietenii mei straini ii urasc cladirile…Bucurestiul meu cazand si crescand, luminos si degradat. Un Bucuresti neinteles, nedorit, care amesteste,  si un Bucuresti orbitor care lasa urme de aur pe piele…Ciment si copaci, Romana si Herastrau, masini, fum, fumuri, lumini, amurguri, case, multe case, printre biserici si blocuri.