Declaratie de amor pentru un oras ranit

Vara trecuta am apucat sa stau cateva zile bune in Roma,  la o conferinta IAPSS, inconjurata de romani ( a se citi aici locuitorii Romei…). Si pentru ca am avut cateva discutii in contradictoriu despre orasul meu ( in acest caz,  Bucuresti), am simtit nevoia sa il apar de toate acele izbucniri ale prietenilor mei italieni, sa ii iau partea si sa ii salvez onoarea si candoarea de oras gri, grotesc si, de ce nu, plin de farmec . Nu departe de asta erau sentimentele mele legate de a fi roman ( a se citi din
Romania- vreau diacritice aici), de a fi roman undeva departe si de a fi in unele momente in exil.  Uite ce am scris pe tren, pe drumul de intoarcere, putina terapie prin scris deci:

Mai, 2006

Iubesc Bucurestiul meu, orasul meu ranit si sufocant, caruia prietenii mei straini ii urasc cladirile…Bucurestiul meu cazand si crescand, luminos si degradat. Un Bucuresti neinteles, nedorit, care amesteste,  si un Bucuresti orbitor care lasa urme de aur pe piele…Ciment si copaci, Romana si Herastrau, masini, fum, fumuri, lumini, amurguri, case, multe case, printre biserici si blocuri. 

Zgomote, reflectoare, reclame, haos, scandal, din nou asfalt, canale, copii, bani, cersind, Cismigiu, varste, Eliade, Cartarescu, monoclu, anii ’70, anii ’20, vechi, vechi, Mogosoaia, case si pereti pe care nu ii stie nimeni, periferie, canalizari, Continental, Bulandra, Ioanid, Carturesti, strazi, atat de multe strazi, dupa amieze. 

Oamenii pe care ii iubesc. Bucurestiul meu dintotdeauna si pentru totdeauna. Orasul meu ranit si orbitor.  

Anca…