vorbind cu si pentru altii

Timizii incearca uneori sa isi vindece naravul impingandu-se in fata, punandu-se in tot felul de situatii care sa ii faca mai curajosi, doar, doar vor inceta sa mai roseasca la fiecare pas. Am auzit de actori care s-au apucat de teatru ca sa scape de tracul de zi cu zi… 

Zis si facut: acum cativa ani, incercam de zor sa merg la (con)cursuri de vorbit in public, sau public speaking (ajunsesem si la varianta in engleza).

Am citit deci o mie si una de carti si brosuri, am ascultat sfaturi peste sfaturi de la experti profesionisti si experti amatori. Glumite, structura, citate, intonatie etc etc. N-as putea spune ca m-am ales cu prea mult. Mi se parea ca toti ziceau unul si acelasi lucru si acel ceva general si vag nu m-a ajutat nici sa devin mai increzatoare, nici sa capat mult doritele aptitudini de public speaking.

Daca am invatat ceva, a fost pentru ca am inceput sa ma cunosc mai bine pe mine si pe cei carora le vorbeam, cu diferite ocazii ( am trecut mai tarziu de la mici concursuri anonime la prezentarile din IAPSS, din ASSP, ceva mai veridice).

Asa ca, dupa mine, un discurs e bun daca:  Cel care vorbeste se cunoaste pe sine si se prezinta asa cum este- mastile se vad intotdeauna; trebuie sa fii mult prea bun actor ca sa nu te dai de gol. Asadar, sa fii cu naturalete si calm tu insuti. Sau sa iti joci foarte bine propriul rol.

The rest…sfaturile sunt pe net si in biblioteci.

 Nu stiu daca exista in realitate reguli pentru a tine discursuri bune. Poate ca cele mai bune discursuri au fost tinute de oameni care credeau in cuvintele lor si care puteau sa isi priveasca sincer publicul.