Quote

‘Be kinder than necessary, for everyone you meet is fighting some
kind of battle.’ 
  

as vrea sa stiu cine a scris asta…..

dialoguri post-com

mai, voi stiati ca sclava isaura e un reper universal? vorbeam cu lume de prin diverse tari post-com si toti, dar toti o cunosc, o regreta, o amintesc cu piosenie.

cred ca mai mult decat traditia, istoria recenta, cultura etc etc avem in comun telenovelele de dupa ‘90, filmele indiene, dallas-ul din cam aceeasi perioada ( v-am zis ca a venit J.R Ewing cand a avut generatia mea de liceu balul bobocilor? :D. serios.)

asta chiar a fost buna, n-as fi crezut ca din filipine pana la fosta urss, romanica si tari mai vestice, toti, dar toti, sunt la curent cu telenovelele astea.

cateva subiecte specifice doar oamenilor post-com: desenele animate rusesti, guma de mestecat imposibil de mestecat si inca vreo cateva.

arpegii

se pare ca m-am nimerit intr-un cartier muzical.

in fiecare seara, aprope la ora fixa, un domn, anonim, incepe programul. solfegii, arii, un sir intreg. voce puternica, larga: il aud destul de clar prin fereastra deschisa, desi sunt sigura ca e dincolo de parc, la metri buni departare. mi se pare haios, ma intreb cum se intelege cu vecinii.

se exerseaza si altfel de corzi pe aici, cineva in camin are un violoncel. se aude de la un etaj de mai sus, repeta, repeta sarguincios.

la fel, intr-una din casele pe langa care trec in fiecare zi, altcineva are obiceiul sa cante la o vioara, cu fereastra larg deschisa, bucata se aude lamurit, gresurile la fel, hotararea razbate pana jos, pe trotuar :).

ma gandesc cum cartierul meu nu poate fi decat o orchestra care repeta in locuri separate

asa da

superba dimineata, ca sa razbune toate zilele - mai la propriu, mai la figurat- cetoase de pana acum.

la 10 punct ma intalnesc cu violeta ( letonia- vai, ce bine sa impartasesti amintirile copilariei comuniste cu cineva ). isi lasase bicicleta pe un pod frumos, care trece pe deasupra liniilor de s-bahn. as fi vrut sa fac o poza cu soare, sine, biciclete insiruite, trecatori.

pornim in cautarea unui locsor. planul e sa luam micul dejun in stil berlinez, undeva pe o terasa, cu o ditamai cafea in fata si pfannkuchen ( sunt destul de sigura ca nu am scris corect)- care in limba specific berlinza inseamna clatite, pentru oricine altcineva din germania sau aiurea inseamna gogosi. ( but, then again, celalalt nume al acestor pfannkuchen e…berlineza….si, de aici, vedeti desigur efortul bravilor locuitori de a evita confuzia).

violeta e foarte bucuroasa de  bicicleta ei, lasata mostenire de o alta locuitoare temporara a berlinului. ma imbie sa imi iau si eu una, sau sa gasesc vreo mostenire, se pare ca orasul poate fi apreciat mult mai bine asa decat din metrou. ( intrebarea care imi vine mie in cap este daca e adevarat ce se spune, ca mersul pe bicicleta e odata pentru totdeauna…pt ca nu mai retin cand m-am dat eu pe o biticla ultima oara- pe vremea mea asa se zicea

strazile sunt superbe. exact cum imi imaginam berlinul. exact cum imi aratase giulia in pozele ei cele mai dragi si cum vazusem eu intr-o vedere prima oara cand am fost aici, intr-o luna noiembrie absurd de friguroasa.

apartamente cu tavan inalt, ca si casele nemtesti din sibiu; balcoane inguste, dar pitoresti, in care incap numai bine o masuta si un scaunas- pentru acelasi mic dejun la terasa. ghivece cu flori, multe, multe, revarsandu-se peste fiecare balustrada. o lumina superba, calda, buna, de vara, total atipica pentru ultimele saptamani.

ne alegem locsorul, cafeau, prajiturica. scaunele sunt de lemn, au niste pernute moi si haioase. oameni si biciclete ruleaza calm pe langa noi. doi pasi mai incolo, o mica bancuta de piatra, aceleasi pernute imbietoare, pentru cine vrea sa stea mai ‘la sosea’.

de undeva vine un miros de tamaie, frumos, plutitor. unul din multele magazine orientale,  discrete si bogate ( hehe, pline de tinghilinghi  si tot felul de saluri si esarfe si frumuseti :DDD). 

 am plecat de acolo pe la 1, desi, nu era nicio graba, se poate lua micul dejun pana tarziu, dupa amiaza. berlinezilor le place sa doarma tarziu? sa se rasfete?

fie. bravo lor. m-am simtit de-a dreptul berlineza azi. orasul nu se da batut si incepe sa isi arate farmecul

despre altceva decat berlin

nu prea am chef sa scriu despre oras. sunt noutati, da. e f frumos, da. toata lumea e fascinata si il lauda, da.

 poate din cauza ca mai sunt inca 2 ani de acum incolo, insa nu prea imi vine sa ma plimb, sa fac poze si sa ma plec in fata maretiei sale. cam atat.

deocamdata sunt intr-un proces de explorare a oamenilor mai degraba decat a marilor orase. pentru ca oamenii par a avea mult mai multe suisuri si coborasuri si, in orice caz, in momentul de fata, orasul meu cel nou trebuie sa … se populeze inainte de a fi luat in seama.

stereotipiile despre nemti nu se confirma, nici nu ma asteptam. am fost la lume acasa in primele zile dupa ce am ajuns aici, am fost si la cateva petreceri pe cinste, deci, clar, nemtii pot fi foarte calzi, foarte prietenosi si nu, bineinteles ca nu sunt punctuali. cei putin nu ai mei.

suntem foarte internationali aici, la scoala asta, dar acelasi pattern-uri din totdeauna se profileaza si pana acum maretele diferente culturale nu si-au facut aparitia in mod suparator. diferentele de experienta, cele de personalitate, de finete, de inteligenta- prezente, ca intotdeauna si ca peste tot.

bun, astia sunt oamenii noi.

 oamenii de acasa- buni si calzi, ca-mi sunt prea dragi ca sa nu fie asa. am un ciudat sentiment al distantei- nu numai in termeni fizici, dar mai ales emotionali. parca e mai usor sa te gandesti la casa ca la ceva departe- ca sa fie mai usor sa te integrezi in ‘aici si acum’.

si deci, acasa e departe, nu am chef sa vorbesc cu lume pe mess, ca asta ar insemna sa dau descrieri lungi si repetitive despre viata mea de aici. si descrierile astea nu sunt clare nici macar in mintea mea. si in acelasi timp sa constat ca incep incet, incet sa nu mai fiu la curent cu trebusoarele zilnice de pe acolo.

singura concluzie la care am ajuns pana acum, verificata in mai multe randuri, este ca tranzitiile astea de la un mediu la altul, de la un timp la altul, ma paralizeaza. nu mai simt, nu mai vreau, nu mai stiu, las totul sa vina la mine, nu am puterea sa ma opun sau sa transform.

 cam atat.

semne bune anul are

cateva lucruri care sunt si bune si de mirare.

daca devii rezident al unui oras german, primesti bani!! e o inteaga competitie intre landuri si orase, astfel ca toti sa straduiesc sa aiba cat mai multi locuitori. in cazul meu, hurrrrraaaay!! I love berlin already.

cei de la scoala sunt geniali. au avut o grija sfanta de noi. de la petrecere de bun venit si rezolvat toate nebuniile administrative in locul nostru pana la…un moment f haios azi. ca sa nu mai existe probleme de pronuntie si pentru ca toata lumea sa se simta respectata…ne-au inregistrat pe un reportofon spunandu-ne numele. ca sa stea in birou, sa repete si data viitoare sa le iese perfect! asa mai zic si eu…I love my school already.

pana aici, toate bune.