laleh

laleh, va las sa ascultati in loc sa incerc o descriere de introducere, ca tot nu mi-ar iesi…:D

o singura chestie nu ma pot abtine sa nu comentez: combinatia vocea lui laleh- limba asta suedeza, zgrunturoasa, mie mi se pare almost too good to be true. gata enjoy

ambrozie si marzipan

nu stiu daca ati vazut unul din multele episoade din desenele animate in care un cineva, o fetita, un copilas, whatever, ajunge in tara dulciurilor. totul, totul e dulce, mmmm, ciocolata, bomboane, turta dulce, all sort of candy and cookies, un tort cam cat un zigurat cu serioase etaje de frisca….mmmm, din nou…fructe, ananas, banane, glazurate, incantate cu bombonele in culori…caramel, budinca, acadele…tot, tot, tot.

needless to say, personajul se pierdea intotdeauna in lume asta, clasicii hensel si gretel ( asa se scria?). needless to say, eu m-am pierdut intotdeauna.

de ce mi-a venit in cap imaginea asta? pentru ca sunt intr-un mic vis cu marzipan, am descoperit rezerva serioasa din supermaketurile nemtesti. toate culorile, marimile, formele…mananc un marzipan brot fara nici cel mai mic regret caloric…marzipan is the king, marzipan rules, marzipan is even better than chocolate!!

in bucuresti cautasem inciudata prin supermarketuri, dar nu am gasit nimic satisfacator. de abia in chocolat, langa carul cu bere, m-am simtit si eu implinita intr-o seara. aveau o prajitura haioasa, numita, dupa forma ei, ‘cartof’ si care mi-a facut placerea sa fie din minunatul material. iti aduci aminte, elenoi?

acum doi ani cand am fost in berlin cu yvon imi cumparasem din piata de craciun o minge uriasa de marzipan, nu am reusit sa o termin decat dupa vreo 2 zile…si bucatica asta delicioasa care tocmai mi se topeste in gura imi aminteste ca urmeaza craciunul si o sa fie alte si alte piete, cu tot felul de prostioare, si beteala si vin cald , si luminite si friedrichstrasse intr-o feerie de culori.

mica voce din mine, care isi revendica dintotdeauna copilaria, si de care nu cred ca o sa ma despart ever, este thrilled. astept craciunul si o sa ma tin de obicei.

in paradisul meu de marzipan, lumina e discreta, muzica se aude incetisor, s-ar putea sa ajung azi la un vernisaj si mmmm…..totul e dulce in jur.

asa da

superba dimineata, ca sa razbune toate zilele - mai la propriu, mai la figurat- cetoase de pana acum.

la 10 punct ma intalnesc cu violeta ( letonia- vai, ce bine sa impartasesti amintirile copilariei comuniste cu cineva ). isi lasase bicicleta pe un pod frumos, care trece pe deasupra liniilor de s-bahn. as fi vrut sa fac o poza cu soare, sine, biciclete insiruite, trecatori.

pornim in cautarea unui locsor. planul e sa luam micul dejun in stil berlinez, undeva pe o terasa, cu o ditamai cafea in fata si pfannkuchen ( sunt destul de sigura ca nu am scris corect)- care in limba specific berlinza inseamna clatite, pentru oricine altcineva din germania sau aiurea inseamna gogosi. ( but, then again, celalalt nume al acestor pfannkuchen e…berlineza….si, de aici, vedeti desigur efortul bravilor locuitori de a evita confuzia).

violeta e foarte bucuroasa de  bicicleta ei, lasata mostenire de o alta locuitoare temporara a berlinului. ma imbie sa imi iau si eu una, sau sa gasesc vreo mostenire, se pare ca orasul poate fi apreciat mult mai bine asa decat din metrou. ( intrebarea care imi vine mie in cap este daca e adevarat ce se spune, ca mersul pe bicicleta e odata pentru totdeauna…pt ca nu mai retin cand m-am dat eu pe o biticla ultima oara- pe vremea mea asa se zicea

strazile sunt superbe. exact cum imi imaginam berlinul. exact cum imi aratase giulia in pozele ei cele mai dragi si cum vazusem eu intr-o vedere prima oara cand am fost aici, intr-o luna noiembrie absurd de friguroasa.

apartamente cu tavan inalt, ca si casele nemtesti din sibiu; balcoane inguste, dar pitoresti, in care incap numai bine o masuta si un scaunas- pentru acelasi mic dejun la terasa. ghivece cu flori, multe, multe, revarsandu-se peste fiecare balustrada. o lumina superba, calda, buna, de vara, total atipica pentru ultimele saptamani.

ne alegem locsorul, cafeau, prajiturica. scaunele sunt de lemn, au niste pernute moi si haioase. oameni si biciclete ruleaza calm pe langa noi. doi pasi mai incolo, o mica bancuta de piatra, aceleasi pernute imbietoare, pentru cine vrea sa stea mai ‘la sosea’.

de undeva vine un miros de tamaie, frumos, plutitor. unul din multele magazine orientale,  discrete si bogate ( hehe, pline de tinghilinghi  si tot felul de saluri si esarfe si frumuseti :DDD). 

 am plecat de acolo pe la 1, desi, nu era nicio graba, se poate lua micul dejun pana tarziu, dupa amiaza. berlinezilor le place sa doarma tarziu? sa se rasfete?

fie. bravo lor. m-am simtit de-a dreptul berlineza azi. orasul nu se da batut si incepe sa isi arate farmecul