poppy season

tot palavragind imi aduc aminte de o chestie foarte faina din berlin, de data asta.

desi e un oras mare, nu e un oras stresant. nu stiu cum reusesc, dar traficul nu e niciodata suparator. foarte rar cate un blocaj si atunci de cele mai multe ori la iesirea din oras, probabil la sfarsit de saptamana.

strazile spatioase, cladirile (cu exceptia notabila a potsdamer platz)- joase. senzatia ca trebuie doar sa respiri adanc, totul e liber si larg. se pare ca din secolele 18-19 a ramas regula ca strazile sa fie suficient de mari incat sa permita armatei prusace sa intre in cartierele naravase si sa poata inabusi orice fel de revolta. casele sunt majoritatea cu 3-4 etaje de pe vremea cand pompierii interveneau cel mai bine pana la inaltimea asta. motivatii foarte pragmatice pana la urma- dar orasul s-a rasfrant pe orizontala si a fost intr-un final ferit de aglomerare si agitatie.

plus verdele, copacii- incepand cu unter den linden si pana la cartierele mai amarate. senzatia ca berlinul e un mare parc urban. cu iepurasi si vulpi rasarind in plin centru, asa, pentru putina varietate in serile din fata primariei rosii.

berlinul e relaxat si comod.

invat pentru ultimul examen de anul acesta- drept…

si intre timp visez la terasele cu bere si chioscurile de inghetata din oras; la Insula cu pauni, unde am mers acum vreo doua saptamani si unde trebuie neaparat sa ma intorc; la Wansee si Schlachtensee, unde lumea se duce vara sa stea la soare si sa inoate, iuhuuuu; la concertele din Kulturbrauerei si la gratar facut in Monbijou Park, seara, pe intuneric, cu zgomotul de sine de s-bahn in fundal.

 Pentru ca se trece pe rosu

Pentru ca se intarzie

Pentru ca nu se zice ‘berlineze’, ci ‘pfannkuchen’

Pentru ca se darama si se construiesc cladiri cu o viteza ametitoare

Pentru ca sunt hip barurile roase de comunism

Pentru ca grafitti e in clasa decoratiunilor interioare

Pentru ca se bea bere rosie si bere verde in pahar cu picior si pai

Pentru ca nu te simti strain chiar daca nu stii o boaba de germana si pentru ca in plus se vorbesc pe strada o mie de limbi, in afara de germana

Pentru ca oricum cei mai multi oameni pe care ii intalnesti nu sunt berlinezi, ci veniti de aiurea

Pentru ca iti gasesti un loc, oricine ai fi

To be continued.

miros de mal, de valuri. apa plescaie, domol. am vazut intr-o seara doua lebede, nu imi dau seama cum au ajuns acolo. felinarele se aprind si se sting pe rand- senzori!?!-clipesc cand treci pe langa ele.

foarte, foarte liniste.

azi pe la 4 dupa amiaza ma intrebam daca am visat sau ziua asta chiar a fost asa cum am inregistrat-o eu in memorie

greva generala a transporturilor. need I say?- again!!. au mai facut si acum vreo 2 saptamani.

m-am trezit prea tarziu sa mai ajung la timp la scoala. oricum trebuia sa o iau pe nu stiu ce ruta ocolitoare, pe unde mai circula totusi mijloace de transport.

ajunsa la peron, anunt: trenul va intarzia (inca) 10 minute…ajunsa in tren, anunt: nu putem porni inca, va solicitam intelegerea. am mai asteptam, bineinteles. toate vagoanele de s-bahn pline ochi, cum nu le-am vazut niciodata de cand sunt aici.
schimb s-bahn-ul, din nou, probleme la plecare, usile nu se inchid. populatia berlinului de nord scurgandu-se cam nerabdatoare spre friedrichstrasse si toata in acelasi tren! o tanti conductor striga disperata in boxele de pe peron: zuruck bleiben, bitte!! si apoi striga din nou, si din nou. degeaba. dupa ceva vreme a dat atacul final, aproape ragusita; nush daca a ramas cineva pe afara, dar trenul a plecat, in sfarsit!

de altfel, toata aventura imi aduce o usoara nostalgie, nu m-am mai urcat demult intr-un 79 super plin, intr-o luni, cu ninsoare…

si da, ca sa fie sentimentul de bucuresti perfect: chiar a nins!! zgribulitii din s-bahn erau toti albi de fulgi si se topeau in inghesuiala din tren…that’s another first: prima oara cand vad un viscol in berlin.

la jumatate de ora dupa ce am ajuns la scoala, au disparut absolut toti norii, cerul s-a luminat, soare galbui, primavara in toata regula. am stat la un ceai in curtea universitatii….

sunt babele in zilele astea, nu? trebuie sa existe totusi o explicatie

berlinul jucaus: cineva s-a gandit ca homo ludens ar trebui un loc in care sa se manifeste in voie; asa ca a construit o gradinita pentru adulti, absolut incantatoare- o cafenea plina pana la refuz de toate jocurile care au fost imaginate vreodata…

locul nu pare sa aiba ceva deosebit, e una din cafenelele de cartier, cu o firma aproape inobservabila, nu stiu daca as fi intrat fara sa fi stiut ca, ei, da, acolo se intampla ceva. si ce gasesc: camera de joaca a berlinului ( sau poate una din multe)- cateva masute, pereti acoperiti de rafturi cu jocuri ( orice, de la banalele carti sau monopoly la tot felul de joculete nemtesti de care nu am auzit), multa bere, multa lume (totally the hang out place, nu conteaza ca stii pe cineva cand intri, ‘everyone bonds instantly’ in jurul nu stiu carei versiuni de remy).

am jucat pana tarziu  ‘tari, orase’ (tomanap, mai stiti? - se pare ca e universal si putin mai greu de jucat intr-o limba straina, dar merge:)); si in plus, eu zic ca jucatorii de tomanap ar trebui sa ia aminte la valul progresului si sa updateze categoriile cu ‘dulciuri, injuraturi sau nume de strazi faimoase’.

in final am devenit chiar creativi, am lasat balta toate sutele de jocuri din jur si am trecut la guessing games, era sa ajungem la mafia si tot asa :)))

seara s-a terminat apoteotic cu un wafel genial, ingropat in dulceata de cirese si frisca, reteta casei.

ce sa mai zic. orasul asta scoate copilul din tine si cand vrei sa-l ascunzi. the perfect playing ground.

am vazut de curand ‘gegen den wand’. un super film si chiar sper sa apuc sa scriu ceva mai mult despre el la un moment dat. povestea porneste de la conditia turcilor in Germania, si cu ocazia asta am inceput sa sap dupa mai multe informatii asupra temei- deocamdata prin lungi discutii cu prietenii mei nemti. sper ca in curand si ceva mai multe date verificate :d

de ce deci o populatia turca atat de numeroasa aici? dupa WWII, germanii isi pierdusera mare parte din populatia masculina. evident ca o tara atat de ravasita de raboi nu avea cum sa fie reconstruita de femei. prin urmare, importa la greu muncitori turci.

aici povestea devine interesanta. planul initial era ca in cativa ani turcii sa se intoarca la casele lor. eroare: turcii nu numai ca raman, dar isi aduc si familiile, devenind cea mai importanta minoritate din Germania zilelor noastre.

inutil de spus ca nu a existat niciun plan de integrare a acestor oameni, pentru ca nimeni nu se gandise ca vor si ramane.

in prezent, marile probleme sunt legate de turcii de a doua si a treia generatie, in continuare neintegrati si, multi dintre ei,  nevorbitori de limba germana.

amanunt ce m-a frapat: in Berlin muncitorilor turci le-a fost alocat un anumit cartier, unde se presupunea ca ar fi trait, fara sa se raspandeasca in restul orasului. bineinteles, nu a fost vorba de constrangere in adevaratul sens al cuvantului, dar pe mine ma frapeaza  similitudinile cu ghetourile care existasera inainte.

aceeasi problema legata de ‘noi’ si ‘ei’. aceeasi dorinta de a tine o populatia straina ( chiar una foarte utila) la distanta. probabil ca exact acelasi lucru s-ar fi intamplat si in alta tara, nu acuz in felul asta Germania. dar ca tema de gandire, mi se pare extraordinar. daca o tara care avea o foarte proaspata si tragica experienta a izolarii ‘celuilalt’ si care a muncit enorm sa-si rascumpere greselile trecutului si sa-si educe viitoarele generatii- daca intr-o astfel de tara exista bine merci genul asta de tendinta, where does the solution lie?!

germanii au acum o problema, o intreaga comunitate cu traditii diferite care vrea si nu vrea sa se integreze legii bock-wurstului. banuiesc ca problema e inexistenta unui plan de integrare de la bun inceput; acum se investesc bani muuulti de tot in politici de genul asta, insa cu rezultate mult mai greoaie.

dar imi vine sa repet: daca prin anii ‘50- ‘60 muncitorii turci erau invitati sa se aseze intr-un anumit cartier al Berlinului si nu in altele, cum sa crezi in solutii reale si in spargerea barierelor si preconceptiilor culturale?! problema exista pentru ca a fost de conceput existenta unor ‘oaspeti’, locuitori de mana a doua (?!), al caror destin pe teritoriul tarii era planificat si care (daca planul ar fi functionat) nu ar fi ajuns sa atinga vecinatatile orasului cu influente straine.

food for thought si similitudini cu situatia romanilor din Italia/ Spania si a romilor din Romania.

Uf, iar vorbesc despre mancare :d.

Mi-a luat cateva zile pana sa inteleg ca astea doua cuvinte stau impreuna si descriu un tip de ‘fast food’ specific berlinez, vandut cam la toate chiosculetele, micile restaurante si rulote cu nimicuri.

Berlinezii se pare sunt tare mandri de inventia lor. Ca si cand zecile de tipuri de wurst nu ar fi fost de ajuns, diversitatea culturala a orasului si-a gasit un nou filon de manifestare printr-o combinatie care mie mi se pare cel putin ciudata: un wurst rotunjor, foarte nemtesc si sfaraitor pe grill, stropit cu sos de curry, in mintea mea asociat intotdeuna cu mult mai delicate mirodenii, orezarii si exotisme, chestii mai complicate si mai putin legate de porcul de Craciun al bunicilor. Curry-wurst-ul asta e un fel de East meets West la coltul strazii.

Nu zic, nu e chiar groaznic. Venit, vazut, gustat, placut oarecum. Probabil ca eu oricum nu sunt in tara potrivita, nu m-am dat niciodata prea tare in vant dupa niciun fel de carnaciori.

Dar acest wurst baltat mi se pare a intinde o coarda culinara. Nu e nici oriental, nici european, nici fusion sau mai stiu eu ce; nici picant, nici dulce, nici sarat. E, asa, o coincidenta care a prins la public. Un fel de gogonele cu dulceata. Nush de ce, dar simt nevoia sa votez impotriva. Poate ca e manifestul meu pentru un curry folosit pe platoul corect. Whatever that means

Uite, acum ca am scris, stau si ma gandesc de ce ma intriga atat de mult amarata asta de mancare. Ca la cate chestii inedite sunt pe aici ( inedite din punctul meu de vedere, care stiu bucataria central-est europeana, pizza si basta :d), nu ar trebui sa ma mire nimic. Cel mai tare mi s-a parut un fel de mancare african, care se gateste se pare cu sos de …Coca-Cola.

Poate ca problema este combinatia asta nebuna intre lucruri care in mintea mea erau intotdeauna separate. Da, metropolele, micile state in state de genul Londra, NY sau chiar Berlin, tocmai asta aduc nou: intalnirea dintre lumi naste hibrizi- asta atrage, asta le face atat de speciale. Ceea ce, for the sake of diversity and progress nu poate fi rau si clar nu te poate lasa indiferent: !!??!! currywurst, deci.

Am intrat in zona experimentului. Subiectul sunt eu. Sunt tare curioasa care imi sunt, mie, limitele.

Salile de curs au niste ferestre mari, inalte, deasupra umerilor nostri si care lasa o bucata intinsa de cer sa se vada. Si daca imi fac bine socotelile si ma asez unde trebuie, pot sa privesc de fiecare data domul: cupola verde, culorile curse si vechi, dar exact de asta mai pitoresti, peretii negri, parca arsi ( imi spunea cineva ca in realitate domul a fost reconstruit dupa razboi, intr-o forma asemanatoare cu cea in care fusese secole de-a randul). Cerul Berlinului cam fumega si el, e aproape intotdeauna gri, cu niste nori gigantici, care se misca foarte repede si lasa bineinteles locul altor nori gigantici.

Si toata imaginea asta dramatica e rupta de cateva linii portocalii, lunguiete, in capul meu se naste de fiecare data, nu stiu de ce, profilul unor girafe :d. E, girafele astea sunt nici mai mult nici mai putin decat bratele macaralelor care impanzesc intregul oras. In plin centru, la periferii, in cartierele invechite sau in cele foarte posh si tafnoase, e plin, plin de macarale. Se cocoteaza deasupra cladirilor mai vechi, sau peste cate o groapa de fundatie a unei cladiri viitoare. Toate, fara exceptie, sunt mari, dar atat de mari si de sus incat ajungi uneori sa treci pe sub ele fara sa le mai observi. Si atunci te urmaresc totusi cu umbrele lor, niste linii tacute, care iti cad in spate si te fac sa tresari.

Berlinul e un cuib de macarale, parca tot orasul se construieste si se reconstruieste zilnic. Nu am mai vazut pana acum nicaieri atata fervoare in a darama si a pune la loc. Asa cum ne spunea un ghid in primele zile, orasul nu are stare, berlinezii cauta mereu sa isi gaseasca un centru, o inima si asta nu de cand a cazut Zidul, ci dintotdeauna. Nesfarsite discutii, durand uneori decenii intregi, daca o cladire sau alta merita sa mai ramana, sau daca trebuie daramata.

Interesant e ca nu se construiesc doar cladiri noi, ci de multe ori se refac umbre ale vechilor case, dupa planuri si fotografii, cu detalii minutioase. Un mic colt din zona centrala reproduce pe de-a-ntregul secolul al XVIII-lea. Domul, asa cum ziceam, murise si el, uite ca l-au refacut. Un plan recent si grandios presupune daramarea marii cladiri socialiste din Schlossplatz si reconstuirea vechiului palat regal. Totul intr-un fel de gandire si razgandire, o incercare a de a gasi un punct, fie in spatiu, fie in timp, care sa adune laolalta destinul orasului.

Tot zbuciumul asta al Berlinului si macaralele, niste animale pasnice care pasc cam alene din trecutul lui si vegheaza de acolo de sus cum scade, cum se ridica…si tot asa.

…sau amintirile unui conducator de metro/ vatman/ sau care e numele :d. ‘Confesiunea’ e luata din ExBerliner, revista ex-patilor de aici si noua mea Biblie.

[ I started my job in the GDR and have been driving night trains for 30 years. Until the Wall collapsed my train dated back to 1926. I almost lost my life in 1986 when the train in front of me caught fire under Alexanderplatz. We escaped in the nick of time through an emergency exit hole. Passengers are less friendly these days and hardly acknowledge us drivers, though there was a house on Bulowstrasse where a couple used to have sex with the curtains open, so we could all get a good view. Last weekend a drunk missed his train so instead of waiting for the next to come along, he began walking down the tracks towards his destination. I also get kids who have been spraying grafitti jumping off the tracks as I drive through Rosa - Luxemburg - Platz.]

Cu o dedicatie speciala Elenei si viitoarei monografii pe care o vom scrie impreuna despre vatmanii de Bucuresti